Imediat ce-mi va ajunge arbaleta comandată de pe eBay, voi apuca să-i şi testez aceste reflexe. Să vedem dacă antrenamentele de Guitar Hero 3 îi vor salva fundul de o săgeată ce face uşor 100 de metri pe secundă. Oh, the fun I’ll have!

Partea a doua a team-buildingului s-a dovedit a fi o experienţă semi-traumatizantă. Pe parcursul antrenamentelor mele din copilărie şi adolescenţă, am petrecut ani întregi în pădure. Învăţăcelul a studiat atent manualul turistului trist şi rătăcit şi s-a afundat în munte.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns în Buşteni a fost să despachetăm. În cazul meu asta a însemnat să-mi agăţ într-un umeraş costumul de schimb. În cazul puştiului a însemnat să ocupe 3 sferturi de şifonier cu haine pe care ştia că nu avea să le poarte când le-a împachetat în rucsac şi să despacheteze 400 de tone de “entertaining hardware” de tipul playstation, xbox şi alte drăcovenii.

E o problemă cu urcatul la Crucea Caraiman. Distracţia vine din faptul că 1.urci până acolo; 2.ai satisfacţia că ai supravieţuit drumului. Fiind un ninja, drumul din oraş până la cruce a durat în jur de 12 minute. Undeva după primele 2 minute l-am pierdut pe învăţăcel undeva prin pădure. M-am întors, l-am căutat în jur de 4-5 minute apoi am continuat urcarea. Eh, nu vă temeţi, a doua zi l-am recuperat pe învăţăcel dintr-o peşteră unde-şi făcuse culcuşul peste noapte. L-am trezit, l-am scuturat de praf şi i-am povestit despre tragicul incendiu din curtea cabanei, incendiu ce a ars într-un mod ciudat şi inexplicabil doar rahaturile pe care le adusese el de acasă.

Am urcat pe munte, am coborât pe munte, am mâncat o pulpă de porc care, judecând după preţ, probabil conţinea cristale neşlefuite şi fusese fiartă în vin din secolul 18, am făcut poze (am şi un filmuleţ haios în care învăţăcelul, în piele goală şi uns cu miere, fuge în cerucri de o ursoaică şi 3 pui) şi am revenit într-un final în Bucureşti.

Acum, lucrurile pot reintra pe făgaşul normal. Consiliul Umbrelor mai pregăteşte o vacanţă pentru mine şi puşti undeva prin septembrie dar voi încerca să mă fofilez.

Era şi să uit. Pentru toate gunoaiele care lasă gunoaie în pădure: sper ca următorul gunoi pe care îl lăsaţi printre copaci sau în vreun pârâu să fie cadavrul vostru în putrefacţie, preferabil decapitat şi umplut până la refuz cu viermi de muşte verzi.

Forţat de circumstanţe, a trebuit să împachetez rapid strictul necesar şi să iau drumul Mării Negre, alături de piţiponcul pe care ar trebui să îl antrenez. Preţuri mari, cazare mizeră, mâncare proastă şi un ninja mai stresat decât de obicei.

Acum o săptămână, la câteva ore după ce am primit în grijă mai sus menţionatul piţiponc, am făcut nesăbuinţa să mă dau pe lângă un anumit membru al Consiliului Umbrelor (şefii mei direcţi, care-mi dau bani de pâine, film şi săgeţi otrăvite) pentru a-mi facilita o despărţire prematură de bebelu’ degrabă dătător de migrene nocturne. El nu numai că a zis nu dar m-a raportat Consiliului cum că i-aş fi oferit 2 milioane de lei vechi (în lei vechi), o sabie de lemn ruptă şi o maimuţă anemică pentru a mă ajuta.

Am negat totul şi încă o fac şi acum. Momo nu este anemică, este o adevărată vită când soseşte ora mesei. Şi nu aveţi idee cum te seacă la buzunar o maimuţă ce ţine cură de fructe exotice!

Aşa că iubiţii mei şefi au decis că eu şi învăţăcelul avem nevoie de ceva timp să ne cunoaştem mai bine, să ne înţelegem reciproc şi să ne uşurăm comunicarea. Dacă l-aş fi vânat toată noaptea prin Bucureşti, l-aş fi împăiat şi pus undeva în sufragerie, pun pariu că aş fi apucat să-l cunosc, înţeleg şi să-mi uşurez comunicarea cu el. Plus, ar fi dat livingului acel aer de locuit pe care nici astăzi nu-l are.

Lucrul la care eram forţat să particip era un team building de două persoane. Mai exact – o mică fugă de două zile pe litoralul Mării Negre împreună cu adolescentul miop.

Ce-şi ia un ninja cu el în vacanţă? strictul necesar: o sabie, 4* cotume pentru camuflaj, un prosop şi desigur, un colac. Recunosc fără ruşine că nu am învăţat până acum să înot întrucât antrenamentele mele m-au învăţat să merg pe apă, să alerg pe apă şi să fac tumbe, să dansez şi să joc tenis pe apă (primul antrenor era un pic cam ghei, probabil era doar englez). Plutitul într-o gogoaşă de cauciuc părea distractiv.

Învăţăcelul şi-a împachetat 3 geamantane care totalizau în jur de 200 de kilograme, specificând că are acolo tot ce-i va trebui, de la laptop până la cei mai buni pantofi, pisica şi colecţia de discuri originale Elvis Priestly, bucata lipsă din noul testament care povesteşte întâmplările lui Iisus între 12 şi 30 de ani şi dovada de netăgăduit că nu suntem singuri în univers. A trebuit să-l pocnest peste ceafă şi să arunc cele trei geamantane într-un foc de tabără improvizat de mine exact în acest scop.

La mare am adunat o listă de 452 de persoane ce trebuie să le omor imediat ce reuşesc să găsesc puţin timp liber, printre care menajera hotelului ce ne umbla prin lucruri când credea că nu e nimeni acasă, inividul care a făcut pipi în apa din piscină apoi a dat vina pe un puşti care se zbătea în pata galbenă şi nu în ultimul rând învăţăcelul care credea că ne-am dus la mare să ne bronzăm. “O să fiu alb ca brânza…” zicea retardul. Eşti un ninja, bă, dacă cineva apucă să vadă pe unde eşti bronzat, ar trebui să-l omori înainte să apuce să clipească.

Mulţi nervi la cazare, mulţi nervi cu plaja supraaglomerată şi idioţii care consideră că o bucată de nisip unde nu se vede un cearşaf este o bucată de nisip pe care nu e niciun cearşaf. Eh, nu vă temeţi, mi-a trecut supărarea: v-am pus esenţă de meduză japoneză în bere, pentru următoarea lună veţi avea accese trecătoare de diaree explozivă. Dacă diaree explozivă depăşeşte durata de o lună, vă rugăm să cereţi sfatul medicului sau farmacistului.

Într-un final, misiunea a fost nesatisfăcătoare, nu am reuşit să mă apropii de retard, asta fiind din punctul meu de vedere un lucru bun, nu ai idee de unde sare vreun microb adolescentin. Am avut plăcerea şi neplăcerea de a vedea multe ţâţe această vară. Doamnelor, vă rugăm, dacă depăşiţi frumoasa şi melancolica vârstă de 40 de ani, ţineţi ţâţele la fel de ascunse ca portofelele. Cine va vrea, va reuşi să ajungă la ele.

PS: Consiliul nu abandonează ideea de team building. Mâine va trebui din nou să împachetez strictul necesar pentru o fugă de două zile în frumoşii şi scumpii munţi ai patriei, alături de nevoiaşul şi plângăreţul învăţăcel. Nu ar fi normal să-mi plătească firma toate plimbările astea nenorocite prin ţară?

* cel negru, pentru ascuns în umbre, unul de culoarea nisipului, unul de culoarea apei şi cerului iar unul verde, cu crenguţe de plastic pe cagulă, pentru ascuns între boscheţi – da, Mirela, ştiu că tu credeai că nu te vede nimeni.

De-a lungul vieţii, am cunoscut mulţi oameni cu nume ciudate. Exemple ar fi destule: Puşcaş Marin, Micu Gogoaşă, Ana Conda etc. dar Angelina şi Brad au mers prea departe! Cineva ar trebui să fondeze o fundaţie pentru ajutorarea copiilor ce primesc nume fucked up de la Angelina Jolie – FAKGFUNAJ (Foundation for Aiding Kids that Get Fucked Up Names from Angelina Jolie).

Copiii Angelinei au nume parcă scoase din filme SF, cărţi SF sau alte chestii SF ce conţin nume ciudate. Sau din filme în care ar juca Keanu Reeves în rol principal.

Hai să vedem numele alese până acum: Maddox, Pax, Zahara şi Shiloh. Speram ca gemenii de curând cezarieniţi din burtica Angelinei să primească nume obişnuite… N-a fost să fie, Angelina are originalitate şi ştie unde să o pună: cei mai proaspeţi membrii ai familiei Pitt, fresh out the oven, o fată pe numele Vivienne Marcheline şi un băiat – Knox Leon. ( WTF?!)

Oricât de alambicate sunt prenumele copiilor, buzata noastră preferată trebuie să înţeleagă: nu compensează numele lor de familie. They’re all pretty much still Pitts…

Şi acum că ucenicul şi maimuţa au revenit din plimbarea nocturnă, trebuie să închid calculatorul şi să merg să dorm. Această noapte este rezervată somnului, zilele ce vor veni vor fi unele ocupate şi obositoare.

În primul rând să mă prezint. Dar nu în postul ăsta, probabil într-o pagină şmecheră de tipul “About me”, dacă piciul mă mai ajută vreodată cu blogul după piciorul şi bastonul mai devreme menţionate. Poate când va putea să digere din nou lichide şi va putea din nou să meargă fără cârja aia stupidă (care, aparent, alunecă dacă podeaua este bine unsă cu ulei de bambus (dar ce nenorocit ar face aşa ceva…?).

Sunt un ninja de rang înalt care acceptă doar cele mai bine plătite contracte şi îşi face treaba în cel mai profesionist mod posibil. Asta eram de fapt înainte ca fata şi băieţii deştepţi din C.U.* să-mi dea pe cap un învăţăcel anemic şi subnutrit pe care trebuie să-l trec prin toţi paşii necesari pentru a deveni un ninja. Acum, personal, nu cred că piciul are şanse dar niciodată nu m-am dat înapoi de la misiuni imposibile.

Şi iată-mă acum, o maşină perfectă de ucis, dădacă la un puşti ce încă nu are nevoie să se radă, nu are voie să conducă şi încă se atinge la soft porn. Dacă nu-şi secţionează un tendon cu sabia, probabil se taie cu cuţitele de aruncat, dând dovadă de un surplus de retardare pe care l-am mai putut observa doar la un chinez de 24 de ani care încerca, legat la ochi, să ucidă un elefant intrând în el cu o motocicletă condusă cu 200 de kilometrii pe oră – de altfel o întâmplare posibilă dar neverificabilă, am primit pe mail un filmuleţ viral deci dacă este un trucaj, învăţăcelul meu s-ar putea să deţină recordul.

Eh, a făcut şi el ceva bun şi îi atribuim creditul: m-a sâcâit să pornesc un blog în care să vorbesc despre misiunile mele suprasecrete şi în care să spun unor necunoscuţi cum este viaţa înecată în umbre a unui ninja adevărat. Nu o să fac asta. În schimb, voi folosi acest blog ca un templu Zen, unde voi intra stresat şi voi ieşi… la fel de stresat dar cu încrederea că acum, cineva îmi cunoaşte drama de a fi o dădacă silenioasă şi letală.

Închei acest post cu un citat din “Adevăratele culegeri de cugetări ale lui Confucius”:

Un profesor trebuie să-şi ghideze elevul cu calm şi înţelegere, prin metodă şi stil. Dacă toate dau greş, ameninţările şi violenţa vor rezolva cumva problema.

---

* C.U. = Consiliul Umbrelor (3 neni şi o tanti care-mi pun salariu pe card când nu lucrez pe comision)